Francisc de Assisi şi unde ne întoarcem când ne e greu.

Preambul

Fără să generalizez, fiindcă am convingerea că generalizările pot conduce la concluzii eronate şi fără să am pretenţia de a mă adresa tuturor (pentru că de altfel, pretenţia mea nici nu ia în calcul asta), întreb: unde ne întoarcem toţi când ne e greu? La iubire şi la credinţă. 

Tot mai mulţi pierd conexiunea cu pagina cărţii şi cuvântul scris. Suntem tot mai ocupaţi cu ecranele, avem zeci de proiecte care presupun analiză şi documentare. De unde să ne mai găsim răbdarea pentru cartea care ne aşteaptă fie în bibliotecă, fie în cazurile fericite, la capul patului? În ciuda timpului (lipsă) şi a preocupărilor (diverse) am avut bucuria de a constata că voinţa există, iar una dintre întrebările care mă încântă mereu este: ce carte mai citeşti?

Nu urmează să scriu recenzii. Nu cred că sunt în măsură, dar pot să povestesc, aşa cum aş face cu orice prieten, despre ce am descoperit şi mi-a adus fie un gând, fie o întrebare. Aşa se face trecerea de la primul paragraf la cartea despre care am ales să vorbesc azi şi care se sprijină pe cei doi piloni despre care aminteam, iubirea şi credinţa – ,,Sărăcuţul lui Dumnezeu”, Nikos Kazantzakis. În continuare, nu aş vrea să insist asupra aspectelor religioase ale cărţii. Vă spun de la început că să reduci o astfel de carte la un singur plan este o greşeală imensă.

Pe Nikos Kazantzakis îl iubim pentru “Zorba grecul”, cu felul lui magistral de a ne aminti că să mânânci e o bucurie, să dansezi e o bucurie, să trăieşti e un privilegiu şi mai ales că gândim PREA mult.

Pe Francisc, poate mulţi dintre noi nici nu îl cunoaştem. O simplă căutare pe Google dă cele mai importante repere: Ordinul Franciscan şi primirea stigmatelor-însemnele sfinţeniei şi punctul suprem, de finish, al evoluţiei pe drumul credinţei.

Google-ul nu ştie ce să povestească şi nu are ca menire să emoţioneze. Fără să prezinte o biografie, folosind repere ale realităţii şi imaginând lucruri pe care ,,sfântul Francisc nu le-a spus poate niciodată, dar ne închipuim că le-ar fi putut spune”, Kazantzakis face din acesta un model de bunătate şi îngăduinţă şi aduce în prim plan aspecte cu care ne confruntăm cu toţii: căutarea, drumul, lupta cu societatea, credinţa în propria viziune.

Călătoria spirituală a tânărului fiu de nobil devenit sfânt este trasată şi povestită prin ochii prietenului Leo (călugăr şi unul dintre primii adepţi ai Ordinului franciscan), care îl însoţeşte pe Francisc până la sfârşitul vieţii acestuia. Contrariat de sacrifiul dus la extrem, chinuit de foame, frig, constrâns de limitele pe care Francisc şi le impunea pentru sine, dar devotat şi încrezător în menirea mentorului său, Leo reprezintă partea mai apropiată de latura noastră umană din acest duo imaginat de autor. Nu ne va ocoli însă, nici gândirea lui Francisc, nici mentalitarea Clarei, obiectul adoraţiei lui Francisc, cunoscută în istorie ca fondatoare a Ordinului Clariselor.

A fost nevoie de răbdare pentru a putea să parcurg cartea şi nu aş încadra-o, sub nicio formă, la categoria “lecturi uşoare”. E greu să obţii mult dorita identificare atunci când trebuie să empatizezi cu ceea ce te depăşeşte. De aceea, trebuie citită în aşa fel încât să păstrăm proporţiile. Astfel, Sărăcuţul lui Dumnezeu devine ceea ce şi este: o pledoarie adusă frumuseţii vieţii şi CEL MAI IMPORTANT, întoarcerii la simplitate.

Recomandări pentru cărţi primesc oricând. Dacă le aveţi, mă găsiţi aici şi aici (răspund la DM pe insta, parol).

À bientôt,

B.

De prin carte adunate:

“mi s-a tot urât vorbind şi întrebând, mi s-au umflat picioarele tot mergând, m-am săturat tot bătând în porţi şi întinzând mâna să cerşesc, la început pâine, apoi o vorbă bună, şi după aceea mântuirea. (…) Om sunt, am obosit să tot umblu, să flămânzesc, să-ngheţ de frig, să bat în poarta cerului şi să nu mi se deschidă;”

“pentru că inima mea e plină ochi, şi dacă n-o să se deschidă să se verse, se poate să se facă bucăţi;”

“chiar şi pe cea mai de jos treaptă a dragostei, dacă învingi, deschizi calea care te duce la Dumnezeu;”

“să ajungi până unde poţi. Să ajungi şi până unde nu poţi.”

“cum putem să liniştim lumea dacă noi nu avem pace în inima noastră;”

“da, tare neruşinată e inima omului, dar aşa a plăsmuit-o Dumnezeu.”

 

 

4 Replies to “Francisc de Assisi şi unde ne întoarcem când ne e greu.”

  1. Mi-a plăcut ce si cum ai scris in articol, mai profund ca in toate cele citite pana in acest moment. Se vede ca te-a impresionat si amprentat, oarecum, cartea.. ca fiecare carte ce ne ajunge la suflet si ne influentează viața.
    Mai scrie din când in când.. îmi place mult si nu cred ca sunt singura care apreciază asta.
    O zi minunata, Beatrice! ✨🌷

    1. Iti multumesc din suflet pentru cuvintele frumoase, ele vin intr-un moment in care am mare nervoie de ele. Te pup!

  2. […] căutările mele din cărţi – sfaturile celor care au trăit mai mult sau altfel decât mine şi mereu credinţa, mereu aceeaşi credinţă, care m-a salvat nemăsurat din toate gropile vieţii mel… şi care mă primeşte înapoi şi care îmi arată, de fiecare dată, de ce e necesară în viaţa […]

Leave a Reply to Ingrid Cancel reply