Oona & Salinger, cartea care m-a ținut un an

Life’s a bitch and then you die. Oona & Salinger a lui Beigbeder.

“Copiii răzgâiați și amnezici din țările bogate speră inconștient că un nou cataclism va face loc supraviețuitorilor. Vor să lase și ei o urmă. Visează, fără a mărturisi, că Istoria nu s-a încheiat. Caută o nouă utopie și noi clivaje. Doresc un nou dușman de masacrat. Tineretul (…) duce lipsă de distrugeri. Generațiile precedente i-au lăsat moștenire o îndatorare colosală, un șomaj masiv și o planetă poluată. Plictisul existențial, sentimentul vidului, frustrarea globalizată hrănesc înfricoșătoarea dorință numită nihilism. Dorința de a folosi la ceva, de a se bate pentru un ideal, de a-și alege tabăra, de a-și risca viața pentru a ajunge erou. Nici nu e de mirare că unii devin  teroriști. În definitiv, ce este terorismul dacă nu unica șansă de a improviza propriul război pe timp de pace. Mi-e frică de eroi; totuși scriu o carte despre unul dintre ei.”

Și a scris. Pasajul de mai sus m-a inspirat și pe mine să scriu câte ceva. Cartea despre care povestesc acum mi-a fost făcută cadou acum un an, când am început să o și citesc. După primele 100 pagini, citite în trei luni, intercalate cu alte cărți, am hotarât să o dau uitării pe raftul bibliotecii. Ce nu aduce anul, aduce un weekend ploios- câteva ore, alături de pasajul mai sus citat au fost suficiente pentru a devora cele trei sferturi rămase.

Îi avem în față pe Jerome David (as in J.D) Salinger și pe Oona O’neill, intersectându-se, trăind o scurtă idilă, despărțindu-se, trimitând scrisori. Povestea e foarte simplă, sinceră, are claritate, are limpezime. Traversez ceea ce consider că este cea mai pragmatică perioadă a vieții mele so far și orice romantism împins la extrem și la clișeu mă face să îmi pierd răbdarea. Așadar, Beigbeder ia de aici, pune dincolo, combină realitatea, imaginează povestea, inventează corespondența la care nu avem acces și urmărește firul evenimentelor de la Stork-clubul unde cei doi se cunosc, locul de unde Oona îi oferă lui Salinger o scrumieră pe care o va purta la el pe toată durata războiului, până în tranșeele unde J. D se luptă pentru viață.

Înrolarea lui Salinger începe ca o glumă, ca un act de teribilism, răspuns la răceala Oonei. Aceasta din urmă pleacă la Hollywood, unde încearcă să își schimbe statutul din vedeta vieții de noapte în actriță. Viețile celor doi se desfășoară în paralel: Oona va avea o căsnicie controversată cu Charlie Chaplin, iar Salinger se va alimenta deopotrivă cu furia stârnită de alegerea sa, precum și de dragostea pe care i-o poartă. Injuriile la adresa acesteia vor continua până la ultima întâlnire dintre cei doi, când îi înapoiază scrumiera, cel mai puternic simbol al cărții.

Cartea e plină de referințe și nume care încarcă de nostalgie: Salinger împărtășeste povești cu Hemingway, Oona bea împreună cu Truman Capote, întâlnirile au loc la Stork și la Studio 54. Beigbeder reușește totodată să fie actual, de la pauza pe care ne face să o luăm, pentru a ne da indicații despre filmarea pe care să o căutăm pe Youtube, până la mențiuni despre apariția nepoatei lui Charlie Chaplin în Game of Thrones și similitudinea unei scene a Oonei și a uneia din The Wolf of Wall Street.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=comtYS3eQwg&w=560&h=315]

Cartea nu e foarte complexă prin prisma subiectului abordat. Este însă brutală și onestă și punctează prin profilul psihologic al fiecărui personaj. Oona, pe care un cititor superficial o poate suspecta, în asentimentul scrisorilor imaginate de autor pentru J.D, de lipsa oricărei profunzimi, dar care este consumată întreaga ei viață de relația defectuoasă cu tatăl său (n.r. Eugene O neill), care – ”își descoperă noua putere de a mai iubi și pe altcineva în afara propriei persoane. Este de ajuns să întâlnești o ființă care are cu adevărat nevoie de tine;”Charlie Chaplin, care după mai multe mariaje eșuate și controverse stârnite, își găsește în sfârșit liniștea- la o diferență considerabilă de vârstă, fapt care îl pune pe el însuși în dificultate – ”niciunul dintre ei nu premeditase întâlnirea lor. Nu era vina nimănui, doar a hazardului”și într-un final, J.D Salinger- Jerry. Jerry cunoaște cea mai urâtă parte a lumii, amintește despre ororile de care a fost capabilă omenirea, inutilitatea războiului (n.r. World War 2). Jerome-Jerry-J.D Salinger, transfigurat mai târziu în adolescentul mizantrop din ”De veghe în lanul de secară”:

Despre momentele frumoase: e adevărată boală mintală să îți distrugi momentele frumoase, ca să ai ce regreta mai târziu.

Despre confetti și bombe: important e să știi să arunci lucrurile în aer și să eviți să te găsești sub ele atunci când cad.

Despre arme și război: toate persoanele cărora li se pune o armă în mână se transformă; scopul războiului nu este să faci pacea, ci să fii lăsat în pace.

Despre mândrie: mi-aș da și brațul drept să scap din armată, dar în niciun caz în urma unui diagnostic psihiatric gen acest om nu este făcut pentru viața militară.

Despre insulte: Când cineva îl scuipa, Buddha zicea nu am ce face cu insulta ta, ia-ți-o înapoi.

În locul unei concluzii: Simt cum unii cetățeni sunt supărați pe mine fiindcă nu sunt în stare să iau viața în glumă. Sunt grăbiți, superficiali, mereu în întărziere la muncă.

Absolut toate pasajele referitoare la război, explicite pe alocuri, poate peste limita de suportabilitate a unora (asta dacă nu l-ai citit, anterior, pe Bruckner), amintesc despre momente când realitatea își arătă cu mai multă îndârjire colții și ne invită să uităm de, pardon my french, smiorcăielile cotidiene. Îmi închipui cumva, că dacă aș fi Salinger sau Beigbeder sau dacă aș fi scris cartea, aș fi spus-o în numele lui: Life’ s a bitch and then you die. Dar, mulțumesc Providenței, chiar nu sunt.

Leave a Reply