Ce a făcut umanitatea? Centrul de documentare nazistă din Nuremberg

Documentation Center Nazi Party Rally Grounds din Nuremberg mi-a arătat (din nou) că istoria nu face dreptate.

Pe malul celălalt al lacului, case aliniate, colorate frumos, lacul cu sclipiri în lumina soarelui, câteva bărcuțe-lebede, un peisaj idilic. De cealaltă parte, acolo unde mă aflu, fața cea mai hâdă istoriei.

Congress Hall, vedere din interior

Centrul de documentare se află în clădirea ce avea ca scop final The Congress Hall, în complexul imaginat de Hitler, întins pe 11 kilometri pentru manifestările partidului său.

Nuremberg este un oraș de basm și se află în vârful topului personal al locurilor care-mi sunt dragi. Forticat, cu vechiile ziduri, cu râul care traversează centrul, cu luminile lui, cu al său castel și cu străduțele sale, nu mai lasă azi la vedere nimic din desfășurarile macabre, dezgustătoare ale istoriei. Considerat de Hitler cel mai “nemțesc” dintre toate orașele germane, a fost cuprins („îmbrățișat”, cum va descrie o înregistrare din muzeu) de simbolul celui de-al treilea Reich și a devenit principalul „loc de pelerinaj” al împătimiților lui Hitler.

Strâns legat de această descriere de “cel mai cel oraș” e însuși designul Congress Hall-ului, cu ale sale construcții ca două săgeți care țintesc, într-o traiectorie imaginară, către Castel. Era modul indirect de a arăta legătură puternică dintre partid și Nuremberg.

Văzută de la distanță, sala de Congres e un imobil gri, peste care pare că soarele nu a răsărit niciodată. Inspirată de Colosseum, se dorea a fi o clădire de cel puțin două ori mai mare decât dimensiunile actuale. Parte a acesteia servește acum drept sală de repetiție pentru Orchestra Simfonică (Nürnberger Symphoniker), cealaltă fiind dedicată expoziției din centrul de documentare nazistă.

Sub numele „fascinație și teroare”, expoziția e axată pe instaurarea regimului, pe cultul personalității, pe extazul următorilor lui Hitler, pe ascensiunea și punerea în practică a ideilor sale. Întregul drumul spre nebunie. Astfel aflăm, printre altele, că fiecare cuplu proaspăt căsătorit primea drept cadou de nuntă o copie a Mein Kampf și că Hitler avea un fotograf personal (deloc surprinzător), făcând toate demersurile în conturarea cultului personalității.

Hitler – Cultul personalității

Vedem înregistrări cu oameni aprinzând făclii în noapte, urlând pentru Fuhrer. Oameni salutând voioși la parada partidului.

Înțelegem forța manipulării, mecanismele de depersonalizare a individului, insuflarea ideii că ei sunt „un tot”, iar Fuhrerul este acest Mesia care vede mai sus de ei – să nu uităm că la baza Mein Kampf, a fost ideologia lui Nietzsche, care ne îndemna să-l lăsăm pe Dumnezeu, împreună cu sfinții, în afara realității. Acest ales dintre aleși, care va lăsa generațiilor viitoare o Germanie fără egal. Pentru că „Germania nu era a lor, ci a generațiilor viitoare.”

Avem extrase din presa vremii, unde cu excepția Federației Ruse, se lăudau masiv marșurile și se prezenta ca o reușită Legea de la Nuremberg, care a stat la baza masacrului. O întreagă Europă aplauda, în timp ce un scelarat își dezvolta planurile.

Avem interviuri video cu cei care mergeau la paradă, care știau salutul și care îl repetă acum în fața camerei. O doamnă încă povestește cu entuziasm și nostalgie cât de frumos (?!) era Fuhrerul și că între ea și prietenele sale exista o competiție- cine îl vede de mai multe ori? Ba chiar își amintește ghiduș că al său Fuhrer i-a și zâmbit o dată.

Unde sunt în toată povestea asta victimele? În doar câteva înregistrări, unde se menționează fugitiv care au fost cei dintâi sacrificați, care erau destinațiile trenurilor și câte ceva despre munca silnică.

Acestor oameni nu li se face dreptate nici măcar la nivel comemorativ. O singură lucrare artistică dedicată memoriei lor, reprezentând șinele de tren și camp-urile de concentrare… Și câteva bilete pe care sunt trecute unele dintre numele celor ce au pierit. Ghidul audio spune că doar cu datele cunoscute (nu există un număr cert al victimelor), aceste bilete s-ar întinde pe 4km.

Lucrare de artă dedicată victimelor nazismului

În ultima cameră a expoziției, înregistrări ale proceselor de la Nuremberg, unde niciunul dintre cei ce îi serveau drept mâna dreaptă a lui Hitler, nu a știut… De grozăvii, de lagăre… Ei n-au știut, n-au fost de-acolo…

Puțini au fost pedepsiți, mulți achitați.
Câte pedepse să se aplice, câte morți să moară un om pentru a șterge și a face dreptate unei astfel de tragedii? Cum va răsplăti vreodată istoria ororile?

Centrul de documentare din Nuremberg e o capsulă rece a timpului, unde pielea ți se zbârlește la auzul țipetelor SS-iștilor, unde te sufocă neputința și revolta. Nu în ultimul rând, este o invitație la reflecție… Cât de aproape sau cât de departe suntem noi, astăzi, de a produce ori reproduce toate ororile istoriei….?

Leave a Reply