Care este gradul de disperare la care am ajuns?

Și până unde poate acesta să fie speculat?

Ca fapt divers, pentru a înțelege de unde am pornit: căutam online o rochie din tweed și am ajuns pe un site al unui magazin mass market, care pregătește lansarea unei colecții realizată împreună cu un designer de înaltă categorie. Colecțiile în colaborare cu mari designeri sunt vânate acerb, pentru ele femeile stau la cozi cu câteva ore înaintea deschiderii magazinului, ori online cu orelele…Am putea comenta toate acestea în diverse chei.

Brandul massmarket anunță pe site că a găsit soluția: SE VOR DA BONURI DE ORDINE SI SE VOR ORGANIZA GRUPURI CARE VOR INTRA PE RAND ÎN MAGAZIN, PENTRU A VEDEA PRODUSELE. Poate doriți să recitiți toate astea.

Acum că am depășit momentul, să ne amintim cum la deschiderea primului magazin Starbucks la Milano, oamenii stăteau și ei cuminți în rânduri luuuuuuuungi, așteptând probabil să își primească paharul, să aibă ce poza….

Din nou…care este gradul de disperare la care am ajuns?

Pentru a părea și a arăta? Până unde vrem să mai împingem aceasta obsesie a bunăstării închipuite? Și până unde o să mai facem broadcastul unui personaj care seamănă cu noi, dar nu suntem noi, cei reali? Până când ne mai trimitem hologramele la plimbare?

Mi-ar plăcea să știu, doar așa, dintr-o curiozitate persoanală, câte dintre achizițiile noastre cu etichete semnate sunt despre: acea haină de lână și cașmir, care are și șanse să ne țină de cald în zilele friguroase și nu servește doar pentru unboxing pe Instagram…

Sau geanta aceea, lucrată din piele, de artizani pricepuți, în spatele căreia stă atât de multă pricepere și muncă, e despre asta sau doar despre cutia portocalie, numai bună de umflat egoul?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii si-au consolidat statutul si forta prin obiecte, vile, tablouri, bijuterii.

Dar tind să cred că nicicând, nicicând nu au mai fost vremuri atât de disperate.

Sunt, poate, cele mai sărace timpuri: nu pentru ce avem (sau nu) în buzunare, ci pentru că spiritual suntem săraci. Pentru că ne înecăm în tot ce nu putem să fim și singurul colac de salvare mai este… Disperarea de a părea.

Din cele mai vechi timpuri, imaginația, creativitatea, arta, moda au fost un vehicul spre visare, spre împodobirea vieții, spre speranță în zilele grele, spre cochetărie, spre completare, spre mai bine.

Pentru noi, în schimb, toate astea s-au restrâns la gestul de a sta în grupuri….cel mai probabil, pentru a da cum trebuie într-o poză de Instagram.

Leave a Reply