Cei mai buni oameni sunt cei care nu au cedat niciodată – Madeleine Albright și câteva idei asupra cărora să reflectăm

„Scopul politicii externe este acela de a influența politicile și acțiunile altor națiuni într-un mod care îți servește interesele și valorile. Instrumentele disponibile includ totul, de la vorbe dulci șa rachete de croazieră. A le combina corect și cu răbdare, aceasta e arta diplomației”

A combina corect și cu răbdare momentele de pregătire și momentele de așteptare. Momentul când ești poziționat în vortexul întâmplărilor și zilele moarte de așteptare.

E ușor să găsești situații care îți par potrivnice, e și mai ușor să plutești în derivă în fața lor. Variabilele sunt multe și au izvoare diverse – de unde vii, unde trăiești, uși care îți sunt închise…ori pur și simplu faptul că și astăzi vremea e urâtă (și mai mult sau mai puțin metaforic) soarele pare să nu mai apară niciodată.

Un personaj care mi-a rămas în minte pentru capacitatea de a face atât de mult cât se poate cu ce ai într-un moment determinat este Madeleine Albright, a cărei carte de memorii însumează peste 800 pagini. „Doamna secretar de stat” vorbește cu generozitate despre omul politic și despre fața care se vrea a fi (mereu) curată a SUA,  acesta nefiind însă subiectul asupra căruia îmi dorec să opinez ori să insist.

Această colecții de memorii vorbește, însă, despre ceva mult mai însemnat – omul din spatele deciziilor, omul măcinat de incertitudini, omul care poartă pe umeri o responsabilitate enormă, omul care a contribuit activ la realitatea pe care o cunoaștem astăzi. O imagine „din culise” asupra unei cariere în adevărat sens al cuvântului și a lungilor ani de pregătire care i-au permis să devină prima femeie ocupând funcția de secretar de stat.

Viața poate fi și suma unor întâmplări norocoase, însă atunci când ele ajung, trebuie să te găsească pregătit. Numită sugestiv „de la Madlenka la Madeleine Albright”, prima parte vorbește despre premisele de viață cu care aceasta a pornit – refugierea succesivă la Londa și în SUA, ambele cauzate de situația politică, condițiile grele în care și-a trăit copilăria, moartea bunicilor evrei și a altor rude în Holocaust (fapt despre care află la vârsta adultă).

Este posibil ca Madeleine Albright să nu își fi dorit niciodată să ajungă secretar de stat. Cu toate acestea, si-a dorit să studieze mult și aprofundat subiecte care o interesau – istorie, comunism, politică externă, și-a dorit să evolueze mereu și să se implice, să își fie de folos sieși și comunității în care trăiește. Și-a schimbat domiciliul de nenumărate ori, văzându-și stabilitatea zdruncinată iar și iar. A obținut prima slujbă „cu normă întreagă” abia la vârsta de 39 ani.

A avut voință, determinare, curaj, umor, ironie fină (a fost numită de presa irakiană „șarpe” – „În aceeași perioadă a trebuit să mă întâlnesc cu un oficial irankian. S-a întâmplat să am insignă cu un șarpe încolocit, așa că am purtat-o la vedere” –  momentul în urma căruia a început să transmită mesaje prin broșele pe care le purta la diverse evenimente).

Madeleine Albright este femeia care a fost în mijlocul rezolvării atâtor probleme spinoase – atacul armat din Kosovo, Războaiele Iugoslave, avioanele doborâte în Cuba (în urma căreia și-a primit porecla de….doamna cojones… “Frankly, this is not cojones; this is cowardice,” she told reporters), conflictul dintre israelieni și palestinieni șamd, a interacționat cu Hussein, Milosovic, Castro, Gadaffi și și-a intitulat unul dintre capitolele cărții „Duelându-mă cu dictatorii”. Dincolo de orice, este doamna care nu a cedat niciodată.

Care sunt, deci, aspectele din viața noastră asupra cărora nu ar trebui să cedăm niciodătă…?

Leave a Reply